Europa produce reguli. Directorul general produce decizii.
L-am întrebat, la un moment dat, pe directorul general al unei companii de producție care este cea mai mare schimbare pe care a observat-o în ultimii zece ani.
Mă așteptam să vorbească despre costurile energiei, despre lipsa personalului calificat sau despre concurența din Asia.
A rămas câteva secunde pe gânduri și mi-a răspuns simplu:
— Nu mai reușesc să termin.
L-am rugat să îmi explice.
Mi-a arătat agenda.
Luni dimineață urma o discuție despre securitate cibernetică. Marți avea o întâlnire privind implementarea unui nou sistem bazat pe inteligență artificială. Miercuri trebuia să aprobe procedurile pentru raportarea de sustenabilitate. Joi urma o analiză privind protecția datelor. Vineri era programată o ședință cu auditorii interni.
Niciuna dintre aceste întâlniri nu avea legătură directă cu ceea ce producea compania.
Și totuși, toate erau esențiale pentru companie.
La un moment dat mi-a spus ceva ce, recunosc, m-a urmărit mult timp.
— Am ajuns să conduc tot mai puțin afacerea și tot mai mult obligațiile pe care le produce afacerea.
Nu cred că exagera.
Europa traversează o perioadă în care ritmul reglementărilor este fără precedent. Inteligența artificială, reziliența operațională, securitatea cibernetică, protecția datelor, raportările de sustenabilitate și multe alte domenii generează obligații noi într-un ritm pe care puține organizații îl mai pot absorbi fără dificultate.
Problema nu este că aceste reguli există.
Cele mai multe sunt necesare.
Problema este că, în interiorul unei companii, toate ajung pe biroul acelorași oameni.
Directorul general nu citește un regulament european și atât.
El trebuie să decidă cine răspunde, cât costă implementarea, ce procese se schimbă, ce sisteme informatice trebuie adaptate, cine instruiește angajații, cine verifică respectarea noilor reguli și, mai ales, ce se întâmplă cu activitatea curentă în timp ce organizația încearcă să facă toate aceste lucruri simultan.
Din exterior pare că discutăm despre drept.
În interiorul companiei discutăm despre timp.
Despre oameni.
Despre priorități.
Despre resurse care sunt, aproape întotdeauna, insuficiente.
Aici apare, cred, cea mai mare neînțelegere dintre lumea juridică și lumea afacerilor.
Juristul vede un regulament.
Managerul vede încă un proiect.
Directorul financiar vede încă un buget.
Directorul de resurse umane vede încă un program de instruire.
Responsabilul IT vede încă un sistem care trebuie modificat.
Fiecare are dreptate.
Și fiecare vede doar o parte din aceeași realitate.
După aproape douăzeci de ani petrecuți în companii, diverse industrii, diverse poziții, între care unsprezece în consultanță, am ajuns la concluzia că marile probleme nu apar atunci când organizațiile refuză să respecte legea.
Apar atunci când nu mai reușesc să țină pasul cu schimbarea.
Oboseala organizațională este un risc despre care se vorbește prea puțin.
Oamenii nu mai resping regulile.
Le amână.
Le fragmentează.
Le mută dintr-un trimestru în altul.
Își spun că vor reveni asupra lor când va fi mai puțin aglomerat.
Numai că acel moment nu mai vine.
Așa începe, de fapt, neconformitatea.
Nu din rea-credință.
Ci din suprasolicitare.
Din impresia că mai există timp.
Din convingerea că problema de astăzi poate fi rezolvată mâine.
Poate că rolul consilierului juridic se schimbă tocmai aici.
Nu mai este omul care citește primul regulament european.
Este omul care îi spune directorului general care sunt cele trei lucruri pe care trebuie să le facă acum și care sunt cele șapte care mai pot aștepta.
Într-o lume în care regulile continuă să se înmulțească, cea mai valoroasă competență nu mai este să le cunoști pe toate.
Este să știi cu ce începi.