Vrem o țară ca afară

Expresia aceasta apare în România cu o regularitate aproape matematică. O auzi după fiecare vacanță, după fiecare comparație cu Austria, Germania sau Olanda, după fiecare fotografie cu o gară impecabilă, un parc fără gunoaie sau un drum pe care nimeni nu parchează unde îi este mai comod.

„Vrem o țară ca afară.”

De fiecare dată mă întreb ce înțelege fiecare dintre noi prin această frază.

Pentru unii înseamnă autostrăzi.

Pentru alții, spitale.

Pentru alții, administrație digitalizată, trenuri care ajung la timp sau orașe în care copiii merg singuri la școală.

Toate acestea sunt adevărate. Dar am impresia că, de multe ori, privim doar rezultatul, fără să observăm mecanismul care îl produce.

Într-o dimineață, în Elveția, am văzut un muncitor coborând din camion doar pentru a ridica o cutie de carton pe care vântul o adusese lângă un gard. Nu era strada lui. Nu era firma lui. Nu îl supraveghea nimeni. A ridicat-o, a dus-o câțiva metri până la un container și și-a continuat drumul. Gestul a durat mai puțin de un minut și, probabil, nimeni nu și-l mai amintește.

Eu da.

Pentru că în acel minut am înțeles că diferența dintre „aici” și „afară” nu stătea în containerul de gunoi, nici în camion și nici în salariul omului. Diferența era alta: nimeni nu considera că respectarea unei reguli este o favoare făcută statului. Era, pur și simplu, modul firesc în care funcționa comunitatea.

Noi discutăm adesea despre lege ca despre un instrument de constrângere. Ne întrebăm ce amenzi există, cine controlează, ce riscăm dacă nu respectăm o obligație. Este o abordare pe care o întâlnesc frecvent și în companii. Prima întrebare nu este „care este conduita corectă?”, ci „ce se întâmplă dacă nu facem asta?”.

Întrebarea pare juridică.

În realitate, este una culturală.

Societățile pe care le admirăm nu funcționează pentru că au legi mai bune decât ale noastre. Multe dintre regulile lor seamănă surprinzător de mult cu cele din România. Funcționează pentru că legea este ultima verigă a unui lanț care începe mult mai devreme: cu educația primită acasă, continuă în școală, se confirmă la primul loc de muncă și se consolidează prin exemplul celor din jur.

În momentul în care regula devine un reflex, sancțiunea își pierde din importanță. Nu pentru că dispare, ci pentru că este invocată din ce în ce mai rar.

Poate de aceea mi se pare că expresia „vrem o țară ca afară” este, fără să vrem, incompletă.

O țară nu ajunge „ca afară” în ziua în care inaugurează o autostradă sau termină un spital. Ajunge acolo în clipa în care oamenii încep să respecte regula chiar și atunci când sunt convinși că nimeni nu îi vede.

Din acel moment, legea încetează să mai fie un instrument prin care statul îi obligă pe cetățeni să se comporte într-un anumit fel și devine ceea ce ar fi trebuit să fie de la început: expresia unei înțelegeri tăcute că libertatea fiecăruia există doar atât timp cât nu o distruge pe a celuilalt.