Uneori, succesul începe să coste
Există oameni care urcă fiecare treaptă a carierei fără să calce pe nimeni.
Există și oameni care, odată ajunși sus, încep să creadă că au urcat singuri.
Diferența dintre cele două categorii nu se vede în ziua promovării. Atunci toată lumea îi felicită, le strânge mâna, le urează succes și privește înainte. Diferența începe să apară câteva luni mai târziu, când noua funcție nu mai este o noutate, iar puterea începe să se așeze firesc în viața lor.
Atunci memoria unora începe să se scurteze.
Uită cine le-a explicat primele proceduri atunci când nu știau de unde să înceapă. Uită colegul care le-a acoperit greșelile fără să îi umilească. Uită managerul care și-a pus semnătura pe proiectele lor atunci când încă nu aveau suficientă experiență. Uită echipa care a rămas peste program pentru ca rezultatul să poată fi prezentat drept un succes comun.
Nu uită pentru că sunt oameni răi.
Uită pentru că puterea are un efect discret asupra memoriei. Îți oferă impresia că ai fost dintotdeauna acolo unde ești astăzi.
Am întâlnit astfel de situații de multe ori.
Omul care, până ieri, cerea sfaturi începe să nu le mai accepte.
Cel care avea timp pentru fiecare coleg își închide ușa biroului.
Cel care își dorea să fie ascultat începe să vorbească fără să mai asculte.
Nu funcția produce această schimbare.
Funcția doar îi oferă ocazia să arate cine este atunci când nu mai depinde de ceilalți.
De aceea, promovările ar trebui privite cu mai multă atenție.
Nu doar pentru ceea ce aduc.
Ci și pentru ceea ce pot lua.
Uneori iau răbdarea.
Alteori modestia.
Alteori recunoștința.
Și, aproape întotdeauna, iau ceva mult mai greu de recuperat: încrederea oamenilor care au fost alături de tine atunci când funcția nu însemna nimic.
Există un moment pe care aproape orice echipă îl observă, chiar dacă nu îl discută niciodată.
Este clipa în care oamenii încetează să îl mai privească pe noul manager cu bucurie și încep să îl privească cu prudență.
Nu pentru că a devenit exigent.
Exigența este firească.
Ci pentru că, încet, începe să îi trateze diferit exact pe cei care l-au ajutat cel mai mult.
Pe cei care îi spun adevărul.
Pe cei care îl contrazic atunci când greșește.
Pe cei care îi amintesc, fără să vrea, de omul care era înainte.
Poate că acesta este și motivul pentru care unii lideri ajung, în timp, înconjurați doar de oameni care le dau dreptate.
Nu pentru că asta și-au dorit.
Ci pentru că, pe parcurs, i-au îndepărtat tocmai pe cei care aveau curajul să le spună adevărul.
În profesia juridică există o idee pe care am considerat-o întotdeauna valoroasă. Nimeni nu este mai presus de reguli. Tocmai de aceea, cu cât puterea este mai mare, cu atât responsabilitatea de a o exercita cu măsură devine mai importantă.
Cred că același principiu ar trebui să funcționeze în orice echipă.
Nu funcția spune cine ești.
Nici salariul.
Nici biroul în care lucrezi.
Oamenii își formează o părere despre tine după felul în care te porți cu cei care nu îți mai pot aduce niciun avantaj.
Cu colegul care te-a ajutat când erai la început.
Cu omul pe care îl poți promova sau îl poți ignora.
Cu cel care îndrăznește să te contrazică.
Cu cel care nu are nimic de oferit în afară de sinceritate.
Succesul schimbă multe lucruri.
Îți schimbă responsabilitățile.
Îți schimbă agenda.
Îți schimbă oamenii din jur.
Dar există o schimbare pe care nimeni nu o observă imediat.
În fiecare zi în care alegi să uiți cine ți-a fost alături atunci când încă urcai, pierzi câte puțin din omul care ai fost.
Iar succesul care te obligă să renunți la recunoștință nu mai este, de mult, doar un succes.
Este un cost.
Și, de cele mai multe ori, este unul pe care îl înțelegi abia atunci când, privind în jur, descoperi că ai rămas înconjurat de oameni care îți respectă funcția, dar nu te mai respectă pe tine.